Alb-Negru

I. Fara culoare

Traieste-ti viata, asta auzi de la fiecare batran care vrea sa te ajute printr-un sfat. Viata e o comoara intradevar,

daca sti cum s-o traiesti.

Era luni, o zi plictisitoare din punctul meu de vedere. Eram la a4a ora la scoala, ora de geografie.

Profesoara si colegii mei vorbeau despre New York, orasul luminii, orasul tuturor viselor, iar eu..eu visam. Visam cum e

cand faci o plimbare intr-o dupa amiaza linistita de duminica prin Cnetral Park, cum sambata seara toti adolescentii

petreceau nopti nebune in cluburi. Eu desigur, nu aveam sa experimentez asta prea curand. Sunt o pianista, a fost candva

pasiunea mea pana cand a devenit obsesia mamei mele. Tata desigur, ma incuraja sa incep sa traiesc o viata normala, nu numai

in fata clapelor, alb-negre. Poate asa avea sa fie viata mea, viitorul meu deja scris si asteptandu-ma sa termin liceul ca

sa-l pot urma, alb-negru. Sunt o fata retrasa, foarte retrasa, genul care sta singura in banca, nu iese din clasa, nu are

nici un prieten, nici macar o prietena buna cu care sa poata vorbi despre diferite lucruri, asa cum ar face fetele normale.

Mama mea a inceput sa abuzeze de talentul meu la pian in asa fel incat ssa nu mai am timp de alte activitati.De la 8 aveam

cursuri la scoala, iar de la 2 cand scapam, pana la 6 seara aveam orele de pian cu un profesor batran cu pielea solzoasa si

dintii galbeni la fel de obsedat ca si mama. Cum si cand avea sa se schimbe ceva era la fel de incert ca..

-Terra? Terra draga, visezi cu ochii deschisi. Tocmai vorbeam despre New York, mai exact despre Manhatten. Din cate stiu

acesta este visul tau. Ai ceva sa ne spui?

-Da, poate ar avea daca ar sti defapt ce este o strada si o plimbare prin New York, defapt printr-un oras.

Aa da, draga mea prietena Anabelle,fata cea mai populara din scoala.Imposibil pentru ea sa isi tina gura inchisa, e ca si cum

ai obliga un caine sa nu manance o friptura care sta pe strada in fata lui.

-Nu, doamna Abrams. Nu am nimic de spus, si daca as avea, mintea UNORA ar fi prea mica pentru a intelege.

Numele meu e Teresa, dar mi se spune Terra. Cam asa e o zi din viata mea.

Cu greu a venit si ora 2. Colindam strazile ca sa iau tramvaiul spre studioul unde aveam lectiile de pian. De mult nu

am mai vazut nimic special, orasul are acelasi ritm ca in fiecare zi, iar cu cerul acum gri parca si orasul era gri, banal.

Oameni care isi vad de vietile lor, fete lungi, zambitoare,melancolice,obosite, nimic deosebit.Parca acum 9 ani totul era

invaluit intr-o culoare aurie, parca apusul soarelui care isi arunca ultimele raze printr-e blocuri oferea orasului

putina culoare, putina caldura si fericire. Dar acum nici soarele nu vroia sa se arate, parca traiam aceiasi zi de 9 ani

incoace.Vise,iubire, speranta..sunt lucrurile esentiale pentru un adolescent,lucruri pe care eu nu le voi simti.

Ani la rand mam chinuit la scoala,la lectiile de pian, concerte,banchete,nunti,botezuri, astea reperezinta viata mea.In fata

cladirii unde sta profesorul Friedrich Storm trebuie sa recunosc ca am avut un gand nebunesc, am ezitat sa sun la usa. Ideea

mi-a venit pe moment, sa nu sun si sa fug. Sa iau un tren si sa merg la bunica mea, Barbara.Ea era singura care ii putea tine

piept mamei mele,singura care a incercat si incearca sa ma ia din mizeria pe care eu o numesc viata.

Au trecut mai multe luni de cand am avut visul acesta, atat de multe incat veni si ziua mea de nastere. Nimic deosebit, desigur,

pana anul acesta. Cu o seara inainte de ziua mea iam auzit pe parintii mei vorbind. Mama mea urla,era manioasa. Bunica a

aranjat cu avocatii ei si sa ma ia la ea. Aveam sa plec chiar maine dupa amiaza. Desigur mama nu avea sa se dea batuta. Am

simtit ceva in mine,ce nam simtit niciodata.Sangele imi clocotea in vene, iar inima, ei bine, ii simteam ritmul in fiecare

particica a corpului, avea un ritm rapid iar mintea imi spunea ca e timpul sami mai ascult si instinctele. Am coborta scarile

nervoasa pana in bucatarie.Nu mau vazut nici unul dintre ei, stand in pragul usii.